Deoarece reprezintă o performanţă răsunătoare să cucereşti la Jocurile Olimpice atîtea medalii de aur cîte au luat Statele Unite şi Germania împreună, fireşte că sportivii chinezi, autorii isprăvii amintite, merită elogii. Iată cum i-a văzut însă uzbecul Mars Kucikarov, unul dintre tehnicienii angajaţi să pregătească, la Shenyang, lotul naţional de box al gazdelor JO 2008: “Am lucrat cu tineri de excelentă calitate, dotaţi cu o ambiţie exemplară, cu o dorinţă de muncă şi o concentrare incontestabile. Dar le lipsea plăcerea, n-o simţeau deloc, majoritatea fiind dirijaţi de la vîrste fragede către o anume disciplină în funcţie de aptitudini, nu alegînd-o ei. Aceia pe care i-am antrenat nu erau decît nişte soldaţi buni şi mici”. Fără a face teoria chibritului, evident că succesul în sport, ca şi în afara lui, se plăteşte scump. Pretinde eforturi, ba şi sacrificii. Nu cumva însă, mă întreb şi vă întreb, preţul plătit de chinezi e exagerat de mare?
Deşi a sărit la Beijing incomplet restabilit după o serie de accidentări, Marian Oprea a ocupat un onorabil loc 5 în proba de triplusalt. Unii aşteptau de la el să urce pe podium, numai că, în condiţiile date, atît a putut. A impresionat însă sinceritatea lui, cînd a declarat, la finalul concursului, că “şi dacă m-aş fi aflat în plenitudinea forţelor, tot n-aş fi reuşit mai mult. Ăsta este nivelul meu”. Într-o lume în care învinşii îşi recunosc rareori limitele, inventînd scuze peste scuze pentru înfrîngeri sau chiar arătînd cu degetul în stînga şi în dreapta, iată că Marian Oprea constituie excepţia de la regulă. Cîteodată,
să nu rîdeţi, parcă e mai uşor să fii campion decît bărbat adevărat. Spre lauda lui, Oprea a demonstrat că poţi fi în acelaşi timp şi una, şi alta.
No comments:
Post a Comment