Bolt şi Phelps sînt marii recordmeni ai acestei Olimpiade, dar, printr-o ciudată răsucire a sorţii, sînt şi marii ei perdanţi. Ar face bine să se potolească: cu cît vor străbate mai rapid distanţele, cu atît recordurile lor vor însemna mai puţin. Cînd o performanţă depăşeşte borna recordului mondial, ea intră în sfera chestionabilului. Nu ştim ce substanţe aleargă cot la cot cu sportivul, dar, bizuindu-ne pe lipsa de inocenţă a acestei lumi, este clar că ele au contribuit decisiv. Altfel nu se poate. Privim atletul modern ca pe o maşină cu chip uman, în care turnarea aditivilor potriviţi îmbunătăţeşte performanţa.
Dintotdeauna eroul a fost considerat un individ diferit de ceilalţi, plasat într-un strat intermediar al firii, între om şi zeu. Eroii au însă privilegiul mitului, ne lăsăm uimiţi de faptele lor pentru că nu credem că au existat. Dacă am avea dovezi indubitabile că Hercule a trăit şi a realizat mirabilele-i fapte, imediat ne-am întreba “ce a luat” pentru a fi capabil să ucidă leul din Nemeea.
Lumea spectatorului şi cea a atletului sînt separate astăzi de un ocean de neîncredere. La fiecare record sărim o secundă din fotolii, apoi revenim în deşertul cenuşiu al neîncrederii şi al blazării. “Alerga prea repede”, “Este inuman”, “Nu e posibil să înoţi aşa”. Nimic nu ne mai impresionează, nici o strălucire nu durează. Cînd Don Lippincott realiza, în 1912, primul record oficial al sutei de metri - 10,6 secunde -, presupun că mulţi dintre copiii prezenţi pe stadion au început de a doua zi să se antreneze la sprint. Aproape un secol i-a luat omului de pe pistă să- i decupeze sutei de metri o secundă, dar în acest răstimp bucuria omului de pe margine s-a stins. Efortul lui Lippincott părea uman, uşurinţa lui Bolt pare supraomenească. Nici nu mai contează că “a luat sau n-a luat”, îl privim ca pe un infractor deocamdată nedovedit. Copilul care s-ar apuca astăzi de atletism pentru că l-a văzut pe Usain Bolt alergînd ar afla că, pe piscurile sale, sportul încetează să mai fie un pact între oameni, devenind o perversiune chimică.
În ochii noştri, admiraţia se combină cu sila, pentru că măreţia exprimată astăzi pe un teren de sport nu poate fi decît îndoielnică. Dacă un sprinter s-ar dezagrega pe pistă, nu am fi tocmai uimiţi. Dacă însă imediat după trecerea liniei de sosire recordmanul mondial ar fi, în direct, supus la toate testele posibile şi ar ieşi curat, nu am crede.
Nu doar sportivii sînt dopaţi, toţi sîntem. Nici o analiză nu va releva prezenţa viermelui purtător de îndoială, nici un tratament nu-l va putea extirpa. Acesta e marele rău al dopajului: nu că distruge nişte oameni, după ce în prealabil i-a înălţat - în fond, e alegerea lor -, ci că a ucis în noi ideea de miracol sportiv, răpindu-ne inocenţa.
