[Adrian Cercelescu] Moartea pasiunii, în chiloţi noi

Cred că de doi ani nu mi-am mai speriat copiii şi vecinii strigand GOOOOOL! în stil sud-american, la un meci de fotbal al naţionalei. Ultimul răcnet l-am dat când a înscris Mutu cu italienii, la Euro, după care mucles - că doar nu m-am tâmpit să urlu când deschidem scoru cu Insulele Feroe. Mă, şi ce suflet puneam când jucau băieţii. Cum mă mai dopam cu titluri din ziare. Acum ori niciodată, Pă iei!, 17,5 ore până la meciul secolului, Azi facem istorie. După care mi-am luat seama: ce dracu, sunt prostu lor? Adică io, ca suporter, intru în cantonament cu o săptămână înainte, nu ating berea, şpriţul sau oricea altă substanţă de îngrăşat ca să fiu în formă maximă când îmi transport prietenii în Piaţa Universităţii - şi în timpul ăsta fotbaliştii şi-o trag în freză şi exersează scheme imposibile cu bagaboantele? Gata! Îmi agăţ telecomenzile în cui.

Moartea pasiunii nu s-a produs fulgerător, dar erau semne clare că dragostea se degradează. Mi s-a întâmplat să aţipesc odată în plină dominare tactică la mijlocul terenului. Bă, şi nu mă simţisem deloc obosit. Dar, de prin minutul 15-aşa, mă uitam cum pli-iimbă ai noştri mingea şi parcă îmi legănau un ceas d'ala de buzunar în faţa ochilor. La un meci capital de calificare, m-am surprins schimbând canalele ca să văd niţică acţiune la o partidă de snooker. În ultima vreme, celebrele mele zbierete care îmi împinseseră faima dincolo de zidurile blocului au fost înlocuite cu un eh! - la golurile lor şi hm! - la ale noastre. Aseară am zis eh! de doo ori şi ăsta a fost tot meciul. Băieţii de la ProSport au rezumat splendid omorul pe care l-am luat de la Israel: Ştrul l-a bătut pe Bulă.

Mă uitam de dimineaţă pe ştiri şi-am văzut că ni s-au întors olimpicii de la Vancouver. Unii mulţumiţi că au ieşit pe locul 10 la biatlon, alţii surprinşi plăcut că au fost pe 11 la bob şi tot aşa până la ăia de ieşiseră pe locul 85 - satisfăcuţi că au putut admira peisajul canadian de la Start până la Finish. Şi am făcut comparaţia cu fotbaliştii: şi ăştia fără o medalie la viaţa lor, şi ăştia mulţumiţi că fac mişcare în aer liber. După care am extins analiza şi-am constatat următoarele. La fotbal, ocupăm locul 36 pe naţiuni (după Honduras), adică stăm ceva mai bine decât la schi fond (locul 37) şi mai prost decât la schi acrobatic (locul 33). N-o să intru acum în banalităţi şi meschinării - că cât câştigă unu care sare cu schiurile şi cât ridică unu care ratează săritura la cap. Doar atâta zic: ăstora de ne-au adus mai rău decât Hondurasul le face statul stadion de 200 de milioane de euroi, la Bucureşti. Iar ei, ca să pună capăt rezultatelor tragice din meciurile în care ne reprezintă, nu găsesc altceva de schimbat decât culoarea chiloţilor? (Adrian Cercelescu)

[totalBarca] Question of the Week: Why has Valdes been overlooked by Spain once again?

Mar4

This is a featured post, kindly scroll down for all the latest news.

Another round of international games brings with it that same old question: why is Victor Valdes constantly overlooked by the manager and coaching staff of the Spanish national squad?

Currently, the Barca keeper finds himself in the form of his life, having just completed the most succesful season in footballing history. Yet, with numerous top-class performances to his name, he somehow still finds himself left out in the cold by Vicente del Bosque and co., and although as Barca fans, we have come to expect the ommision of Valdes’ name from any potential Spain squad list, it does seem unthinkable that he is not at least third choice in the pecking order of current Spanish keepers.

As we speak, he is leading the race for the prestigous Zamora award ahead of Spain’s prefered number one Iker Casillas, with the Barca man having let in just 13 goals in the league during this campaign, as opposed to the 17 conceded by Iker. Both players are far ahead of Spain’s second and third choice keepers when it comes to goals conceded; Liverpool’s Pepe Reina has been beaten 28 times, Villareal’s Diego Lopez 37 times. With stats like that, you really do begin to question just why Victor isn’t getting a chance.

 There must be some other factor we are missing and I think to find the answer we must look a little closer at ourselves as FC Barcelona fans. It seems no matter what Valdes does, he is not given the respect he deserves by certain sections of the Barca support. He has had at least two or three fine seasons between the posts for the club and yet we ourselves can’t agree if we actually like him and want him to stay, or if we should sell him and replace him with Cech, Asenjo, Reina, et al. If we, as fans of Valdes’ own club, cannot agree on his value as a player, then it makes sense that no Spain manager is going to be willing to take that risk either.

Having said that, his recent performances cannot be overlooked. In the past 18 months, he has improved immensely, his confidence and understanding of the game growing ever stronger under the stewardship of Pep Guardiola. Think back to some of the biggest games in recent memory for Barca and Victor’s importance cannot be denied – a fine save against Drogba at the Camp Nou in the Champions League semi-final, two hugely important saves in the Champions League final, not to mention a handful of outstanding stops in the most recent Classico against Madrid, where his reading of the game and speed off his line proved tantamount to the end result.

His reflexes are second to none and with his growing confidence is coming a growing bravery. He is more in control of his 18 yard-box now than he has ever been before and seems far more willing to come and catch crosses and corners than he once was. And note that is catch not punch, something Spanish keepers are not renowned for, but something all great keepers must do well! 

This can be, at least in some part, attributed to the standards set by Pep Guardiola and his goalkeeping coach Juan Carlos Unzué, who seem to have simplified Valdes’ game right back to the basics – concentrate, come for the ball as quickly as you can and play it on the ground to one of your back four. Simple. Quiet. Almost invisible.

Perhaps this is the problem. Valdes plays for Barca, arguably the most famous exponents of attack-minded, free-flowing, possession football in the world. Whereas the likes of Chelsea, Liverpool, and even Real Madrid play a more changeable, pragmatic kind of game, reacting to what they expect the other team will do, with Barca the brand of football is set in stone, arriving at the stadium almost before the squad does.

Like Brazil, Barca keepers just aren’t the main stars of the show and as such are often overlooked. Valdes may make half a dozen important stops in a game that Barca win, but if in that same game Messi scores an unbelievable solo effort or Pedro adds yet another wonder goal to his tally, then which feat is going to grab the headlines? Great saves are just not what’s expected.

But of course there are some criticisms to be made of big Vic.

The main thing that springs to mind for many people when the name Victor Valdes is mentioned is his mistakes and it is a justified criticism. The lad does make some silly mistakes, with the most notable in recent times being his dreadful misplaced pass straight to Ivan de la Pena during the Barcelona derby last February, a goal that saw Espanyol beat Barca at the Nou Camp. But even the best keepers make mistakes, with notable blunders coming from Casillas, Cech, and Reina in the past eighteen months, all of whom are considered some of the best keepers in the world today, if not the best. So it can’t just be Victor’s mistakes that cost him. So what else is it?

At moments, his positioning can let him down. Many times he is beaten at his near post or from angles that a top-class keeper should never be beaten from. The first goal against Atletico Madrid springs to mind here. This may be down to a lack of concentration or a misjudgement with his angles, but either way it is one of the first things they teach young keepers – do not get beaten at your near post!

He can also be found wanting when coming to collect crosses, often needing more than one attempt to make a clean catch, dropping balls or looking too quickly for a foul to be given in his favour from referees. Perhaps he could work on his kicking in order to speed up those new counter-attacks Barca can wage with Ibra leading the line, but maybe that is something that will come with time as he gets used to playing that kind of game.

So maybe it is more of a personal thing? Maybe he is a disruptive character to have around the squad, encouraging conflict and grievances? This may well be the case, what with the notable exclusion of Raul apparently down to such factors. But having not heard any case to justify this, and looking from the outside in, Valdes seems like a quiet, grounded, and well-liked character within the Barca squad, many of whom feature for Spain, so it seems a highly unlikely cause for his being overlooked.

Still, even after such discussions and notable criticisms, it does seem ridiculous that so many people have such little regard for a keeper who has been a constant in a Barcelona side who have won the European Cup twice in the last five years. He has played a crucial part in the sextet winning team, made unbelievable saves from some of world football’s best strikers, and won ten caps for his native Catalunya. I can certainly think of a few countries who would love to have him in their ranks. Maybe he should apply for an English passport?

So why the constant international snub? It seems a far too complicated question to answer right now but one thing is for sure, Valdes is a big enough man to deal with the constant shunning, and as Pep Guardiola said recently, “The good thing with Victor, beyond everything else I think is his indisputable mental strength, his ability to overcome any bumps in the road. My confidence is total in him in such a way that he can make all the mistakes he wants.”

Maybe we as Barca fans should back that sentiment a little more ourselves and perhaps only then will wider aknowledgment come.

[Football Mood] Ramzi on transfers

[...]

It’s not right to pay the amount of cash needed to get Cesc back home, he found a new home for himself once, and he can find another home if he wanted. But the guy is most likely a Barcelona player next season. When he wears the Barcelona shirt, he is our kid again, and will get all the support required.
For fifty millions of cash you can buy Silva who can do everything Cesc does and more, and you will still have enough money to make an agreement with a hairdresser to take care of Iniesta’s hair for the rest of his career. It’s smarter to invest that amount of money on Silva and Iniesta's hair than on Cesc, no offense.

But the guy is coming. I think JDS will be the victim of signing Cesc as he plays almost an identical role, while Thiago has some other features that makes him a different kind of players than Cesc. 

[...]

2) If we sign Villa, the offense line will look like this:
Villa-Ibra-Messi as starters and Pedro- Bojan -Jeffren as backups. That’s my favorite structure. Villa is a goal scoring forward who will be converted to a flank forward role (Henry), which will guarantee more goal scoring qualities than getting a pure wing. He is more compatable to Ibra and Messi style of play than any other option and he fits perfectly our tactical structure that is a mix of 4-3-3 and 4-4-2 diamond. Even for the youth, it’s better that the first team sign a 28 years old player than a 22 years old wing. Keeping in mind that so far we don’t really have a young striker whom we can put our bet on for the future (in the following 5 years), while on the flanks we have lot of Pedros and Jeffrens. Even Bojan is at the moment closer to a flanked forward/second striker than a nine.

Even with Henry staying, I still favor Villa over Silva, especially if we signed Cesc. Silva is a great talent that any team would like to sign, but I can’t find anything Silva can do that Iniesta cant. Something we can’t say about Villa.

[gsp.ro] Cătălin Ţepelin despre ruşinea la care o supune Gigi Becali pe Steaua » La pomană

În timp ce triou-ul Bucşaru - MM Stoica - Dan Petrescu gustă succesul proiectat cu cap şi dospit în linişte, GIgi Becali continuă să creadă că banii, şmecheriile şi aroganţele ţin loc de fotbal

Gigi Becali ţine morţiş să pervertească finalul unui campionat care, prin încoronarea Urziceniului, îşi merită ştampila de "cel mai corect din ultimii 30 de ani".

Răzvan Lucescu uită că a crescut în alb-roşu şi îşi montează fabulos echipa în Ştefan cel Mare, Timişoara se ţine scai de Urziceni pînă-n ultima secundă a meciului, Buzăul încurcă pe toată lumea deşi punctele n-o mai ajută la nimic, aproape toate echipele îşi văd de treabă. Numai Becali nu se dă dus din mocirlă. A inventat ceva despre o fuziune, n-a ţinut, iar acum se milogeşte de Urziceni să se dea la o parte: "Steaua merge în Europa League, pentru că Unirea va băga tineretul în ultima etapă. Sînt deja campioni, ce le mai trebuie victorie cu noi?".

Ar fi al cincilea final consecutiv mînjit de Gigi! Scurt remember: în 2005 a luat titlul pentru că în ultima etapă Olăroiu şi Poli au jucat fără răutate-n Ghencea. În 2006, un nou campionat cîştigat în ultima rundă, cu un 4-0 la Vaslui în urma căruia Porumboiu şi-a concediat aproape întreaga echipă, convins că jucătorii s-au vîndut. În 2007, forcingul lui Becali s-a bazat pe arbitraje. Şi aşa a prins locul 2, demolînd avansul CFR-ului. Plus banii trimişi spre Dinamo să-i încurce pe clujeni, plus fularul "cîinilor" la gît. Anul trecut a dus valiza la Cluj, sperînd într-un nou titlu. S-a ales doar cu un sechestru.

Prins de apetitul pentru combinaţii şi mînăreli, poate că patronul Stelei nu sesizează penibilul situaţiei: în urmă cu 4 ani trăgea sforile pentru a lua campionatul, acum a ajuns să stea cu mîna întinsă la Urziceni ca să prindă locul 6! Cu cît se bagă mai mult în treburi de tactică şi management, cu atît echipa se scufundă mai tare.

Convins că e întruchiparea unicului patron-manager-antrenor-psiholog din lume, Gigi Becali va continua probabil să nu mizeze pe competenţele dovedite, ci doar pe cele ale lui, închipuite. În ritmul ăsta, în cîţiva ani ar putea dirija lupta la retrogradare, cerşind de la Prefab Modelu punctul salvator ce-o va menţine pe Steaua în prima ligă.

[Andrei Niculescu] Lecţii de la Barcelona

Pe “Olimpico” au fost prezenţi destui oameni de fotbal din România. Ar trebui să aibă ce învăţa

Victoria Barcelonei, dar mai ales sezonul excepţional reuşit confirmă unele teorii vehiculate în fotbal, dar şi infirmă altele

1. Un antrenor tînăr şi fără experienţă nu poate conduce un club mare. Fals.
Guardiola e, de miercuri, cel mai nimerit contraexemplu al teoriei mai sus enunţate. Experienţa nu contează neapărat dacă există pasiune, iar meseria e făcută cu seriozitate maximă. Guardiola trăieşte din, dar mai ales pentru fotbal, iar atunci cînd un om petrece 18 ore pe zi în biroul său de la club studiind şi învăţînd, rezultatele trebuie să se vadă.

2. Atmosfera bună poate exista şi cu seriozitate maximă. Adevărat.
“Să ştii să faci antrenamente astfel încît jucătorilor să le placă”. E primul sfat pe care Cruyff i l-a dat lui Guardiola. “Să ştii să păstrezi o atmosferă relaxată, de prietenie”, e al doilea. “Să nu te abaţi niciodată de la reguli, pentru nimeni”, e al treilea. Toate acestea au fost respectate. Jucătorii au fost egali, exemplul lui Ronaldinho, care în perioada Rijkaard nu se antrena mai deloc, al lui Marquez, care făcea aproape zilnic naveta Barcelona - Madrid cu avionul ca să-şi vadă prietena, cu urmările de rigoare în accidentări, al lui Eto’o care-şi tăvălea colegii în faţa presei, ori al lui Messi, care mînca numai pizza, fiind de domeniul trecutului.

3. Cînd aleargă mingea, jucătorii sînt odihniţi. Adevărat.
Iar filozofia lui Cruyff. Mingea trebuie să fie cea care aleargă, nu jucătorii. Amintiţi-vă pentru o clipă acţiunile Barcelonei de miercuri. Totul se făcea după un principiu mult gustat şi de fotbaliştii de pe la noi, “dai şi pleci”, dar din păcate nu în sens fotbalistic.

4. Cel mai bun apărător e atacantul. Adevărat.
Tot de la Cruyff citire, care se lăuda cu Romario ca fiind principala sa bază defensivă. Extrapolînd, se poate interpreta şi “cea mai bună apărare începe în faţa careului advers”.

5. Jucătorii mici de înălţime nu mai au căutare. Fals.
Ce ziceţi de Messi? Dar de Iniesta? Dar de Xavi? Cei mai buni de pe teren miercuri n-au 1,70. Calităţile lor sînt altele decît ale celor cu mulţi centimetri, însă ele fac diferenţa. Cu siguranţă însă o echipă mare nu poate avea doar fotbalişti pitici. La Barcelona, balanţa o echilibrează Pique, Toure Yaya, Busquets, toţi peste 1,90.

6. Preşedintele trebuie să se implice. Fals.
Poate cea mai importantă teorie pe la noi, deloc pusă în practică la ei. La ce bun să te bagi tu, ca şef, care te pricepi puţin sau deloc, dacă ţi-ai pus acolo un om. Dă-i încredere şi lasă-l să lucreze. Nu-i impune jucători, pentru că-i ştirbeşti autoritatea şi-i strici atmosfera.

[Andrei Niculescu] Guardiola, cîteva explicaţii

Dincolo de tactică, antrenorul Barcelonei a cîştigat totul în acest sezon pentru că a reuşit să-şi apropie un vestiar plin de vedete

Cînd şi-a luat postul în primire, Guardiola a înţeles repede cam ce are de gestionat. Nu era un om din afară, dimpotrivă, ştia destul de bine ce înseamnă FC Barcelona şi care sînt problemele clubului. Astfel că, la prima sa conferinţă de presă, a fost surprinzător de clar: “N-am nevoie de Ronaldinho, Deco şi Eto’o. Ei trebuie să plece”. Ceea ce, în cazul primilor doi, s-a şi întîmplat. Cu Eto’o nu s-a putut, dar ceea ce atunci a fost recepţionat ca un prim eşec al lui Guardiola, acum e un uriaş succes şi nu e exclus ca totul să fi fost o regie bine orchestrată. Un caracter precum Eto’o n-a suportat afrontul, dar a reacţionat pozitiv. La primele meciuri amicale a fost mereu rezervă, dar mereu a şi marcat. Primea tricouri din a doua jumătate, căci numărul 9 era al lui Henry, asta pînă cînd, la meciul cu Wisla Krakovia din turul preliminar al Ligii (pare greu de crezut, dar această Barcelona a jucat un tur preliminar) a fost chemat de Guardiola care i-a înmînat personal tricoul cu numărul 9 şi numele său pe spate. “Ia-l, e al tău, îl meriţi”, i-a zis Pep, ca o dovadă că oamenii inteligenţi ştiu să renunţe la orgolii.

Al doilea episod îl are ca protagonist pe Messi. Argentinianul îşi dorea enorm să meargă la Olimpiadă, însă şefii clubului nu vedeau cu ochi buni absenţa atît de îndelungată a starului. De teama unor posibile accidentări, dar şi din pricina meciurilor amicale antamate deja, unde absenţa lui Messi ar fi redus nivelul cecurilor încasate. Guardiola l-a chemat pe Messi. “Vrei neapărat să mergi la Beijing?”, l-a întrebat. “Pep, e cea mai mare dorinţă a mea să cîştig medalia de aur la Olimpiadă pentru Argentina”, a răspuns Leo. Guardiola şi-a dat seama că a te pune împotriva voinţei unui tînăr, copil încă, de 20 de ani, nu face decît să-i aducă frustrări. Messi a mers la Olimpiadă, s-a întors fericit şi a făcut cel mai bun sezon al său pentru Barcelona, fiind deja marele favorit la Balonul de Aur.

Guardiola nu şi-a apropiat elevii fiind binevoitor cu ei. Dimpotrivă, regulile impuse de el au fost mai drastice decît ale lui Rijkaard. Controlul strict al alimentaţiei, căci nimeni nu mănîncă de capul lui, ci după un program stabilit pentru fiecare în parte, după caracteristicile organismului, a redus aproape la minimum accidentările, iar rigurozitatea a făcut ca toată lumea să fie egală, să nu mai existe invidii, şi atmosfera să fie perfectă. Cel mai la îndemînă exemplu e unul recent: după 6-2 pe “Bernabeu”, mai mulţi jucători au întîrziat la antrenamentul de a doua zi. Explicabil într-un fel, euforia succesului, dar şi călătoria cu avionul înapoi acasă influenţînd obiceiurile jucătorilor. Nu şi pe ale antrenorului, care a amendat aproape jumătate de echipă pentru întîrziere, dar şi pe el, căci ajunsese cu 2 minute mai tîrziu.